- Prea Cuvioase Părinte Ioan Iovan¹, vă rugăm să ne istorisiți momente mai semnificative din perioada pe care ați petrecut-o în închisorile comuniste, spre a lăsa și pe această cale mărturie despre o pagină atât de puțin cunoscută din istoria recentă a Bisericii noastre.

- Dragii mei, mi-ați pus o întrebare care face o prelungire a vieții mele, începând din '55 și terminând cu '64, mi se pare, când ne-au dat drumul de acolo. Toată viața mea după hirotonire a fost o luptă cu acești oameni fără de Dumnezeu, cu care și acumane luptăm, dar sunt mai vicleni acum, mai perverși. Atunci ateismul și comunismul era pe față; te fereai de el că îl vedeai. Acum nu. E în haina ta, se bagă și în serviciu cu unii și te lucrează. Din păcate, s-a băgat și în Biserică, lucrează. Aceste ”șăpci albastre” cum le zic eu, Securitatea. Este un blestem pe neamul nostru românesc, dar este crucea pe care trebuie să o ducă poporul nostru și noroc că are un suport mare: istoria. În istorie noi tot timpul am trăit așa, ca un fel de iepuri. Iepuri, că ne vânau toți, până când și acuma, dacă suntem atenți, (vedem că) se caută puțin sugrumarea eului românesc și a sentimentului acesta care ne-a ținut peste veacuri: că de la Râm ne tragem, cum zicem noi.

Și aș vrea să spun că dacă e ceva care să vorbesc în legătură cu închisoarea sau cu celelalte, nu-i decât să aduc o laudă lui Dumnezeu că ne-am învrednicit - și eu personal – să parcurgem fără întinare și fără corigență la caracter această atitudine fățișă; la noi a fost fățișă. Mi-au spus din prima zi:

- Vezi, părinte, că avem două uși. Pe una se intră pe alta se iese binecuvântând ca un arhiereu.

- Mulțumesc. Mulțumesc. Nu încercați lucrul ăsta, că dacă era așa, nu făceam eu memoriul².

Când l-am pornit cu tot soborul și a semnat până la ultimul am știut ce ne așteaptă. Trei ismene, trei batiste, trei ciorapi și așa mai departe, ceea ce se cere când ești închis. Și mai târziu, după ce m-au eliberat, mai făceau iscoade ei.

Zic:

- Nu mai umblați cu...spuneți direct: Părinte, trei cămăși, trei ismene, ... Ia-ți plachiul de pe călcâi.

Și vreau să spun că aceasta a fost ceea ce ne-a și îndeosebi m-a menținut pe mine: atitudinea și caracterul care ca și călugăr, îmi dădea ghes și mă ajuta să nu mă tot întreb ce face soția, ce fac copiii. Că eu pe ăștia i-aș fi înțeles, pe preoții de mir, că au făcut un compromis. Nu există, eu nu am făcut nici o târguială și nu fac până mor. Nu v-o spun că merit, că nu e meritul meu. Este meritul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, care a pus în sufletul meu evlavia pentru cele duhovnicești și iubirea de neam. La mine sunt contopite. Că de altfel asta-i ortodoxia. Ea întruchipează contopirea omului și a românului cu credința, fără formalități (...). Ai noștri așa-s: Ăsta sunt, ăsta-i românul. Este păcătos, suntem păcătoși, dar ne ducem și ne spovedim și ne cerem iertare. Noi avem asta. Nu spunem: sunt sfânt, sunt cutare.

Lasă-l pe Știutorul inimilor să verifice care-i adevărul. Mie cel mai mult îmi place această definiție a lui Dumnezeu. Nu cum mimezi, cum ai vrea să apari, că Dumnezeu îți dă din gând, când a pornit gândul dacă crezi.

Și scumpii mei, acest examen mare l-am dat noi, acuma, și el nu s-a terminat, încă mai merge, pentru că și cu această revoluție s-a făcut un fel de ipocrizie, o falsitate. Cei care zic că s-au luptat - și unii s-au luptat, săracii, și au murit – mai mult au profitat. Se profită. Vreau să vă spun că dacă istoria noastră este legată de un fir roșu, firul roșu este al suferinței noastre. Dar depinde cum suferi și cât suferi și de ce suferi. Dacă suferi pentru dreptul comun, mulțumesc. Dar cum a fost la noi, a fost pentru credință și pentru iubirea de neam. Sintetizat, asta a fost. De aia, unii din noi, dar puțini, n-am acceptat nici o reeducare. Sub nici o formă. Ultima și cea mai vicleană expresie, ca să zic așa, a comandantului Crăciun de la Aiud, a fost așa: dacă eu n-am acceptat nimic, a adunat pe cei care nu s-au reeducat în sală - și dincolo erau reeducații – ca să ne impresioneze și a zis:

- Ei, hai părinte, te-am lăsat, cutare, dar acuma n-ai să zici că nu citești!

- Ce să citesc? Am zis.

- Să citești un articol. Nu mă tot întreba, zice el. E de cineva pe care-l iubești și-l iubesc toți deținuții buni și cu reeducare. E părintele Stăniloae. Articol în care scrie despre închinarea la Sfântul Dumitru.

Acum m-a pus într-o dilemă. Cum să nu citesc Stăniloae?! Nu mai era că a fost legionar sau a fost nu știu mai ce, mare român. Era și este o personalitate a Ortodoxiei. Și îngerul cel bun mi-a venit să-i spun:

- Nu citesc!

- De ce?

Atunci am făcut o – scuzați-mi expresia – înțelepciune de șarpe. Și l-am dus eu:

- Fiindcă părintele Stăniloae este preot de mir, eu sunt călugăr.

Nu e motiv, dar pentru mine a fost. Ce bucurie pe cei care nu se reeducau. Ce fericire pe ei. S-a enervat și zice:

Ia-l! Ia-l la izolator!

Da. Când am pornit să ies, colegii nereeducați au murmurat și eu m-am întors, că acuma zic de aici eu nu mai ies, că eram epavă.

- Parcă spuneați domnule comandant că reeducarea-i liberul arbitru. Dacă vrem da. Dacă nu, nu.

Ei, atunci el ce-a zis:

- Lasă-l, că nu ne cramponăm noi de un popă reacționar.

Bineînțeles, imediat m-a trimis la Zarca. În închisoare. Ați auzit de ea, așa, unde, îngrozitor, îți dădea feștila de...să aprinzi tuciul ăla, în sobă de tuci, patru găteje, patru...cum le zice de-alea tăiate din lemn, știți...așa, și de multe ori nu ajungea până acolo că se stingea. Dacă mai ziceai ceva te înjura și ...măi banditule! Iar dacă reușeai să aprinzi, nu se încălzea nici soba. Atâta ținea. Surcele, domnule. Surcele, se zice, nu? Asta era. Și acolo te culcai, eu zic așa, ca vițelul în vacă. Pe dreapta obișnuiam. Așa mă culcam și așa mă sculam, gheață. Trebuie să știți că nimeni, da' absolut nimeni, Memorialul durerii, nu a vorbit corect, adică să spună adevărul. Nu a vorbit. Săracu' Coposu s-a dus și s-a plimbat pe la pușcărie pe unde a fost și s-a fotografiat. Mulțumesc, da nu asta, domnule. Spune acolo că a venit tovarășu' anchetator, și dacă era doamnă, i-a zis desfă-te! și cu țigara i-a dat la sfârc. Spune și asta. Spun că tovarășa care ancheta zicea dezbracă-te!, și atunci îi lovea testiculele, ca să îl chinuie. Ce bestialități! Sau îți punea mâna la țâțâni, a balamale, și te strângea, sau îți aprindea becul de te înnebunea. Și culmea mizerabilității, să-ți aducă familia într-o cameră alături, să zică:

- Recunoaște! Recunoaște! Recunoaște! Că altfel îmi scoate elevul, mă amendează, mă cutare, ...băiatul.

Și pe mine m-a dus, treceam pe acolo în anchetă, era aranjat. Și venea un boxer. Zice:

- Declară banditul? Declară sau nu?

Și anchetatorul:

- Vezi ce te așteaptă?

Nu mă speriați, că eu am învățat ceva de la Sfântul Vasile cel Mare, care tot așa a fost amenințat și a zis:

- Dacă mai faci așa te ostracizează împăratul.

- O, dar din hotarele lui Dumnezeu nu mă poate scoate. Una.

- Păi așa dacă este, te deposedează de averi.

- O, averea mea este darul lui Dumnezeu pe care nu mi-l poate lua.

- Da? Așa, dacă vorbești mult, s-ar putea să primești o lovitură și să mori din asta.

- Încercați și faceți, că trupul ăsta istovit de post și rugăciuni nu are nevoie mult, de multe lovituri și moare, se duce în Împărăția lui Dumnezeu, după care atât de mult doresc.

Poftim! Ce elan mai era în el ca să îl chinuie?

Să știți că tot ce vă povestesc era chintesența și leitmotivul suferinței mele. Totdeauna (îmi) ziceam acolo:

- Da ce ești tu, mă, să nu suferi, pentru ce, pentru o cauză? Când vedeam ce se întâmplă.

Așa, și altele și altele și altele.

Sunt niște momente pe care vi le-am spus, ce fac parte din punctele cardinale ale proniei divine – purtarea de grijă a lui Dumnezeu – prin care mi-a arătat că este cu preoția mea și m-a scos dintr-un iad.

Gherla. În Gherla m-a urmărit plutonierul major Șomlea. Pe lângă altele, avea și ură față de noi, ortodocșii, că era greco-catolic. Și m-a luat (și nu m-a scos) din ”bandit” și m-a dus să mă percheziționeze. Jos, la pielea goală. Frig, gheață, nu conta.

- Hai, banditule!

Și găsește cojocul. Un cojoc făcut de colegii de pușcărie din astea, cum le zic eu, pufoici. Și asta era sănătatea mea. Și avea niște nasturi în care, nu știa nimeni, nici deținuții, înăuntru erau Sfintele. Într-un nasture gol, acolo erau. Și la un moment dat, îl dă.

- Gata, nu te mai întâlnești cu asta.

- Auleo! Maica Domnului! Maica Domnului, ce mă fac?

Nu-mi era de mine; profanarea Sfintelor. Și-l aruncă. Când era așa aveam un of din ăsta:

- Maica Domnului, Maica Domnului! Dar tăcut: Maica Domnului, Maica Domnului!

Și deodată, un alt gardian:

- Tovarășu Șomlea, la ordin la tovarășu' comandant!

Și mă lasă el și zice:

- Să nu te apuci să iei ceva că eu mă întorc!

Ei, nu s-a mai întors. L-a scos și de la noi. Răspunsul vi-l dați, că eu mi l-am dat imediat. Nu numai că mi-a apărat Sfintele, m-a apărat și pe mine și m-a scos.

Astea nu se scriu. Memorialul durerii. Sunt lucruri strigătoare la cer.

Închisoarea a fost, scumpii mei, o școală pentru mulți, să știți. Mulți, și care au ajuns în America. Românii care au mers în America au făcut acolo engleză cu Rotaru, era secretarul lui Antonescu.

Parcă îl văd acum pe Cucu din America. A stat cu mine în celulă. Și făcea multe. Mie îmi traducea multe. Îmi traducea de dincolo dintr-o altă celulă rugăciunile de la Liturghie și așa mai departe. Și, după unguri³, a început o prigoană nemaipomenită. Și am văzut că la ofițeri le dă mâncare bună.

- Mă, ori îi execută, ori...ziceam noi.

Noi nu am știut ce e în Ungaria. Și la urmă, gata, s-a întors. Au înnăbușit în sânge revoluția, și atunci au început: ne-au culcat pe ciment, la Gherla. Ca peștii stăteam și uite așa, cu cizmă, cu ce aveau, și doctorii, soră de caritate, frate de caritate, ce era acolo, dădeau. Dădeau. Eu am scăpat că nu mi-a ajuns în cap. Dădeau. Și după ce am plecat, pe urmă, din cinci în cinci, scoteau cincizeci de lovituri, la fund, cu cearșaful, în prezența doctorului, și cu o rangă de fier. Dăi! Dăi! Cincizeci. Și noi eram lângă ei. Nouă ne-a băgat acolo vasul de mâncare, hârdăul, ca să nu auzim. Dar cine a mai mâncat.

Și de la noi era acest Cucu. Și l-au chemat, i-au dat șaptezeci la fund. Când a venit era negru. Și am crezut că moare. Acolo trebuia să fie cancer. A plecat la București, căsătorit, cu familie. Ce a făcut ăsta? Ăsta a scris toată gramatica engleză pe o cămașă. Cum? Cu un bețișor de lemn și cu violet de gențiană, pentru psorii, pentru viermii intestinali. Și el cu aia a scris tot, tot, tot. Vorbește perfect. Astea (sunt) din aventurile deținuților.

În rest, pentur mulți zic că a fost o școală. Erau profesori universitari, erau savanți toți, fiecare vorbea în dreptul lui. Și într-o zi de Paști, eu vorbeam despre Înviere. Așa ne împărțeam. Preotul cutare... Și mă urmărea ”Cap Pătrat”, un tătar rău. Și m-a pândit și m-a spus la locotenent. OS-ul îi ziceam noi. Ofițer de serviciu. Și mă cheamă. Zice:

- Dă-ți barba jos!

- Nu. Pentru că era rabinul și nu și-a dat-o, ci i-a adus și pască. Și atunci când și-o dă dânsul o dau. Nu cer s-o dați, (dar) să fim drepți. Cultul ortodox poate are și el dreptul, ca și cutul israelitean.

Și după ce mi-a tăiat barba, zice:

- Aruncă-ți-o! S-o arunc în WC. Barba.

- Domnule locotenent, în ziua de Paști s-o arunc eu? Cum vine asta? Știu că ești de aici, din Mintiul Gherlei, botezat. Ai adus pască din Israel. Cu mâna dumitale ai adus că te-am văzut. Și mie în anafură, la percheziție, (mi-) ai dat cu cizma. Și era sfințită și erai ortodox și sunt ortodox. Și acum s-o arunc? Nu, domnule. Nu e frumos ce faci dumneata!

A încremenit. Și m-a lăsat. Când am venit, colegii m-au primit în lacrimi.

Eram la Jilava. Da' asta o aveți scrisă. Și de la o pușcărie la alta trebuia să ne transfere pe noi, muncă silnică pe viață, cu lanțuri și la mâini și la picioare. Și mă duc. M-am dus la fierărie, unde erau niște criminali care și-au omorât părinții, ori violatori. Îngrozitor. Dacă ziceai ceva, așa te trântea. Era o mare deosebire. Dreptul comun, ca acuma, jubilau. Aveau de toate, mă. Și mă așază, mă culcă jos, acolo pe pământ, și mă pune la nicovală, ca să-mi pună brățările. Și pe urmă au venit lanțurile.

- Alege-ți lanțul!

În capul meu, neștiind, am ales ceva subțirel, mai ușor, crezând că-i mai ușor. Da de unde? Era cu șmecherie. Era mai ușor, dar era mai strâmt, că nu puteai, nu aveai compasul. Pe când cele mari erau mai grele, dar aveai mișcare. Și după ce a terminat și m-a înjurat, m-a scos.

Am mers în echilibru. Noroc că eu am jucat mult fotbal. Și deci aveam un sport în mine și m-am echilibrat. Dar din spate, fără să știu, vine o bestie și, când îmi trage una, aici în noadă, parcă așa îi zice, îmi trage și mă înjură de mamă. Nu știu cum am făcut de nu am căzut. Cred că Dumnezeu a contribuit și un înger. Și zic:

- Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu darurile și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule duhovnicesc, după cum te numești, și să-ți șteargă ție toate păcatele, și ăsta, iar eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, și de ăsta. În numele Tatălui și al Fiului...

Atunci am simțit că sunt creștin, când l-am dezlegat și ca om, și ca preot. S-au revoltat colegii din detenție:

- Te reclamă la tovarășul comandant.

- Nu, domnule. Nu.

Și când eu am ales lanțul cel subțire, și înainte de a i-l da să mă încopcie cu el, l-am pupat. L-am închinat și l-am pupat. MI-am adus aminte de Pavel:

- Sunt pentru Tine, Doamne! Nu-s pentru imoralități, nu-s pentru hoții, nu-s pentru nimic, numai pentru că Te-am mărturisit și nu vreau să mai trăiască mult între noi răul fără de Dumnezeu.

Și la Jilava a mai fost ceva. Pe mine mă duceau să mă sperie. Camera mortuară, unde erau condamnații la moarte. Mă puneau în locurile cele mai primejdioase, să mă sperie, ca să zic mea culpa. M-a pus la unu, în celula întâi, în care era un condamnat la moarte. Și el, săracu' ce făcea? Cu tineta săpa în pământ să evadeze. Bietul de el! I-am zis:

- Mă, nu mai face chestia asta. Ăștia știu, mă. Și nu poți să sari, mă. E Jilava, e fort. Fortul Jilava. Te păzește aici, te păzește acolo. Nu. Las-o, măi, că vine un decret și...

El era condamnat la moarte și am reușit, bineînțeles, să-l împărtășesc. Aveam Sfintele și epitrahil. Și acum îl am. Nu o să întrebați că nu vă pot spune. Că nu voiam să se afle la percheziție. Nu voiam să știe cineva. Bineînțeles, nu ca volum. Cu moaștele în el.

Poate că e ultima mea mărturisire, de-aia cred că dau drumul la așa ceva.

Și l-am dezlegat, l-am împărtășit. Ce s-a mai făcut cu el, nu știu. Dar el face parte din n câți au fost. Din ăștia, de la munte, de la Făgăraș.

Apoi, părintele Mircea de la Liteni, Bucovina. Tot așa, eram închis singur, mi se pare că în Aiud sau unde? Și mă pomenesc odată că bate la ușă. Cine era? Gardianul. Și cu gardianul intră preotul ăsta. Și el înspăimântat, gardianul. Zice:

- Fă-i ceva că nu i se mai oprește sângele.

Avea o hemoragie.

- Ce-ai pățit?

- Păi uite, părinte, soția mea, la vârsta asta să divorțeze.

I-a venit pe vizetă aia de divorț. Și de atunci nu s-a mai oprit sângele. Și atunci zic:

- Părinte dragă, dumneata ai cinci ani. Cinci ani se fac pe tinetă, cum ziceam noi. E un fleac. Munca silnică, douăzeci și cinci...

Da' venea un decret și ieșeai. Și i-am spus:

- N-a greșit deloc. Bine a făcut, pentru că întâi și-a salvat copiii. Îi dădea afară din școală. Ea a știut ce face. Dar nu și de la Dumnezeu s-a despărțit de matale. Aceea nu se poate despărți. Asta e un fleac de hârtie. O faci sau nu-i nevoie s-o faci, că ai făcut-o înaintea lui Dumnezeu. Până în '24 așa era: întâi cununia religioasă și apoi... Aia e mai important. Ce-i ăsta, actul de la primărie?

Și pe urmă, tot eu i-am mai spus:

- Părinte, nu face greșeala asta! Nu o mai condamna!

- Vai, părinte, dacă știam, nu mai făceam lucrul ăsta.

Și a ațipit. Pe patul meu. Era extenuat. Atâta a dat roșu. Adoarme. După zece minute cred că a fost, sare din pat și-mi zice:

- Părinte Ioan, a Venit Mântuitorul la mine și mi-a pus după gât un epitrahil plin de pietre prețioase. Sunt foarte fericit!

- Eu te invidiez părinte! Eu te invidiez că te-ai învrednicit de martiraj pe față.

S-a culcat pe pat. M-am speriat, și i-am închis ochii pentru totdeauna. Fericit! Un mort...

Vezi că eu vorbesc într-un fel ce mi se pare curios. Să zici fericit. Altfel zici: Ferice de el că a putut să facă lucrul acesta.

După ce am ieșit, m-au luat, nu trecea un an-doi și mă luau iar. Nu am acuma timp să le spun pe toate. Toate, toate s-au făcut așa... Ce m-a impresionat, vă spun, un act de inteligență diabolică, nu mi-am închipuit. La Iași. Eram condamnat la un an. Și vine unu și mă întreabă:

- Te întreb părinte ce cauți aici? Nu ești pentru noi. Pentru noi sunt borfașii. Dar știi ce? Noi nu știm ce faci dumneata, cu cine te întâlnești. Și vine unu și te lămurește, îți sucește mintea, și te învață să zici: ”Ieșiți din colectivă”. Toată Valea Siretului iese. Noi știm puterea de influență pe care o ai. Și deci, trebuie să știm din când în când cum te miști. Iar să te omorâm, cum ai vrea matale, -o facem, că te facem martir.

Asta a fost pentru mine...bine au zis Sfinții Părinți, mă! Cel mai înțelept în răutăți e diavolul. Așa ceva numai un diavol putea să spună. Să știe că eu am bucuria că mă scoate martir.

- Da' eu n-am avut așa scop niciodată, să știți.

- Știm, părinte. Dar noi știm multe de matale.

Și așa a aranjat, când venea omul și se spovedea la mine și el venea și mă lua. Iar epitrahilul era corp delict. Frumos corp delict.

În final vreau să aduc mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului și tuturor acelora care au contribuit, cum zicea pe vremea lui Moise, să mă țină cu brațele sus; când îi țineau brațele sus, câștiga. Când nu, pierdea. Îl țineau cu rugăciunile. Tututor care prin rugăciunea lor mi-au ținut mâinile sus; s-au rugat pentru mine, că simțeam. Am avut un caz la...Doamne, unde era oare? Se pare că tot la Gherla sau la Jilava. Știu că ne-a scos în frig, înghețați, la pielea goală, căutau mină de creion, scuzați-mă, și în fund. Îngrozitor! Numa' diavolul... Și în situația asta, cum stăteam așa, la perete țintuit și înghețat, zic:

- Maica Domnului! Maica Domnului!

Și deodată clopotele! Clopotele din oraș. Treci înăuntru! Zic: prefacerea. Nu mai vorbesc de câte s-au făcut cu Sfintele duse... A fost frumos la Gherla!

De Paști. Dimineața de Paști. Toată pușcăria răsuna: Hristos a înviat! Gardianul, râzând:

- Ia-ți săpunul și prosopul! Hai la izolator!

- Nu trebuie să-mi spuneți, că eu știu de unde se trage astaaiH.

Toți erau împărtășiți.

Așa, și cu asta voi încheia. După ce la Șomlea am scăpat, v-am spus că strigam:

- Doamne! Maica Domnului!

După ce am scăpat, aveam altă melodie:

- Măiculița Domnului, Măiculița Lui, Măiculița Domnului, Măiculița Lui.

Ăsta era cântecul meu de bucurie, s-o laud pe Maica Domnului. Iertați-mi copilăria pe care o mai vedeți în mine, dar această copilărie socot eu că-i maturitatea mea. Este adevăart că pozez de multe ori, că nu vreau să fiu lăudat. Îmi pierd mântuirea. Nu te atinge de mine să zici că te faci bine! NU, nu, nu! Este și motivul pentru care nu mă duc acum la biserică. Nu, nu, nu. Nu există sfânt în viață. Numai după moarte. Și eu umblu după asta. Eu știu că-s mulți sfinți anonimi. Foarte mulți. Și m-ați înțeles de ce am vorbit acum. Că sfințenia nu este să ți-o câștigi așa, ca un fel de afacere. Păi, Știutorul inimii...ajungi până la El și gata!

Nu există vamă, cum zice Cleopa, Dumnezeu să-l ierte! Cum poți să spui, Cleopo, vamă? Păi atunci ce rost are mărturisirea dacă sunt vămi? Crimă, curvie, tot, se dezleagă. Se dezleagă.

- Spuneți un scurt cuvânt pentru generația de astăzi. Ce ați crede că e mai important pentru ei să știe?

Românul nostru are un dicton. Se zice așa:

- Mă! Ăla-i om cu frică de Dumnezeu și cu rușine de oameni.

Asta ne trebuie. Frica de Dumnezeu și rușinea de oameni. Nu poți sta ca sfinții, să nu păcătuiești. Toți știm. Și dumneavoastră, și noi. Dar din când în când să te speli. Să te găsească totuși Dumnezeu dezlegat și iertat. Ăsta-i sfatul meu. Tineretul să nu mai facă scop din aceste tembelizări, că tembelizorul, așa-i zic eu... O aduci pe domnișoara de la Surprize, surprize, Maria și nu știu cum o cheamă. Mariana... Nu. Andreea Marin. Cică îl aduce din America pe unu și bucurie pe părinți, și pe urmă în spate, fundul gol și tot felul de orgii. Ce vede copilul ăsta? Asta este? Scuzați-mă, aici este imoralitatea scop. Și aranjată, machiată, cum vrei să-i spui. Vezi ce prețuim noi? Cu asta vreau, cu asta închei:

- Aș sfătui pe toți tinerii și chiar pe ceilalți români ai noștri să nu uite că sunt români. ”Tot ce e românesc nu piere. Și nici nu va pieri.

Oricât vom suferi. Dar să plătim vom ști.

Căci tot ce-i românesc nu piere. Și nici nu va pieri.

Românul știe să-nfrunte ceasul greu. El crede în dreptatea lui și-n Dumnezeu.

Căci tot ce-i românesc nu piere. Și nici nu va pieri!”

(Pr. Ioan Iovan - A fost frumos la Gherla, ediția a II-a, ediție îngrijită de Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009, pp. 91-111)

---

1 În urmă cu trei ani am însoțit o echipă de filmare la Mănăstirea Recea, pentru a face o înregistrare cu părintele Ioan Iovan, în vederea realizării filmului Războinicii luminii. Așa s-a născut interviul redat în paginile acestea (n. ed.)

Adaugă comentariu

Nume*

Email*

Website

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Actualizează