• slide1.jpg
  • slide2.jpg
  • slide3.jpg
  • slide4.jpg
  • slide5.jpg
  • slide6.jpg

”Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să- Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34)

Drumul către mănăstire sau gândul şi atracţia către monahism coincide cu întâlnirea cu Părintele Ioan Iovan. Era în toamna anului 1987, când l-am întâlnit pentru prima oară pe Părintele Ioan la mănăstirea Plumbuita din Bucureşti. În acea perioadă Părintele era pribeag, suportând consecinţele interdicţiilor de după perioada de detenţie din închisorile politice comuniste, slujind doar o dată pe lună şi neputând purta barbă sau hainele monahale. Cu toate acestea, avea un chip luminos, o privire blândă şi o voce caldă, plină de dragoste.

Această întâlnire a fost primordială, schimbându-mi cursul vieţii. Înainte de Sfânta Liturghie m-am spovedit, iar când m-am împărtăşit, Părintele cu sfântul potir în mână îmi spune: „Am auzit că nu vrei să vii cu noi, că nu vrei să vii la mănăstire.”, iar eu m-am gândit de unde ştie, căci eu nu-i spusesem nimic despre aceasta, şi atunci l-am întrebat: ”Cine v-a spus?” şi Părintele îmi răspunde: ”Stănică, dar nu-l credem.” N-am spus nimic, dar mai târziu am întrebat ”Cine e Stănică?” şi am aflat că Părintele îi spunea astfel diavolului.

După ce am ajuns acasă în Miercurea-Ciuc, m-am întrebat de ce a amintit Părintele de mănăstire. Era înainte de Revoluţie şi aspiraţiile spre monahism erau puţine. Am început să merg din ce în ce mai des la Bucureşti, la mănăstirea Plumbuita, unde putea sluji Părintele Ioan. Plecam noaptea din Miercurea-Ciuc şi ajungeam dimineaţa în Bucureşti. Întotdeauna participam la Sfânta Liturghie, mă spovedeam şi mă împărtăşeam.

Am început ”să-L gust” pe Hristos şi să văd ”ce bun este”, să simt atmosfera de familie creată în jurul lui Hristos, de fapt am început să-L iubesc pe Hristos, să-L doresc mai mult şi toată viaţa mea să i-o dăruiesc Lui, dar să mă gândesc să merg la mănăstire s-a întâmplat numai în vara anului 1990, când am simţit un îndemn în sufletul meu, de fapt am simţit acea chemare pentru slujirea lui Hristos. Doream să fiu mireasa Lui cu orice preţ, cu orice jertfă. Nimic nu mă mai putea împiedica, nimic nu-mi mai putea sta în cale, sufletul meu era plin de dragostea lui Hristos. Atunci nu mi-am dat seama. Mai târziu am realizat. Ce am simţit atunci a fost focul dragostei dumnezeieşti, nu dragostea mea pentru Hristos, ci dragostea Cerului pentru creatura Sa. Eu, lutul, am simţit focul care arde şi nu mistuie. O, cât de mult mi-aş dori să-l mai simt şi acum, să mistuie toate urâciunile care trec prin sufletul meu! Mai arde şi acum sau mai bine zis mai pâlpâie. Acum văd acest foc ca pe o flacără olimpică de care trebuie să avem grijă să nu se stingă niciodată. Mereu trebuie să o alimentăm cu dragostea noastră către Hristos şi către cei din jurul nostru şi chiar Hristos ne-o alimentează cu Trupul şi Sângele Său.

Dar ca să ajung să simt această dragoste dumnezeiască care m-a făcut să spun ”Plec la mănăstire!„ sau ”Vreau să fiu mireasa Ta, Iisuse!” au trecut trei ani plini de lupte, nelinişti şi îndoieli, dar am simţit că Hristos era cu mine şi mă ferea de ispitele lumeşti, de ”gropile păcatului”, cum spunea Părintele. Totdeauna am crezut că eu nu sunt pentru mănăstire. Eram un om obişnuit, aveam o profesie şi o viaţă liniştită. Până la întâlnirea cu Părintele Ioan aceasta eram eu. După această întâlnire, viaţa mea s-a schimbat. În aceşti trei ani m-am rugat la Maica Domnului ca ea să hotărască ce e mai bine pentru mine şi spuneam: „Dacă mântuirea mea este în mănăstire, atunci să-mi dea acest îndemn spre mănăstire, iar dacă nu, să-mi dea îndemn spre căsătorie”.

Între timp m-am hotărât să merg la Facultatea de Teologie. Era după revoluţie. Se înfiinţase şi secţie de teologie pentru fete, şi mi-am amintit de visul meu de când eram mică, de a preda religia copiilor, vis care nu credeam că ar putea deveni posibil, dar acum după Revoluţie apuca să se înfiripe.

Începusem să mă pregătesc pentru examenul la facultate şi m-am gândit să-i cer binecuvântarea Părintelui Ioan. Cu puţin timp înainte de a merge la Bucureşti, l-am visat pe Părintele (eu nu dădeam importanţă viselor). Era îmbrăcat în veşminte albe, cu Evanghelia în braţe, înconjurat de mulţi preoţi şi credincioşi care veneau în coloană în urma Părintelui, trecând printr-un lan de grâu. Atunci eu m-am apropiat de Părintele şi i-am spus că vreau binecuvântare pentru teologie, iar Părintele mi-a răspuns ”Nu la teologie, ci la silvicultură” şi eu i-am răspuns că nu sunt pregătită pentru asta, iar Părintele m-a îndemnat să mă pregătesc.

Când am ajuns la Bucureşti şi i-am cerut binecuvântare, mi-a spus „Nu, vom merge la mănăstire!”. Era în vara anului 1991. În data de 5 octombrie 1991, o zi de toamnă ruginie, blândă, caldă, primitoare, am pornit spre Târgu Mureş, în necunoscut; doar atât ştiam că Părintele era acolo de câteva zile şi ne aştepta să facem o Liturghie împreună. Ne-a spus la telefon să mergem şi să vedem locul, să nu ne lăsăm serviciile, pentru că s-ar putea să nu ne placă. Nu erau condiţii, abia începuse să se construiască, dar pentru noi nu mai conta. Doream cât mai repede să-L slujim pe Hristos, în casa Lui. Când am ajuns, am fost decepţionate de zona unde era amplasată mănăstirea. Am găsit o clădire administrativă în curs de finalizare, înconjurată de o livadă de pruni bătrâni şi strâmbi, o imagine dezolantă, dar nu m-am speriat. Bucuria a fost mare că o să fim împreună în jurul lui Hristos şi într-adevăr a fost mai frumos şi mai aproape de Hristos, decât am sperat şi am putut să-mi doresc şi să-mi imaginez.

Era o încântare şi o linişte sufletească să-l ai alături pe Părintele Ioan. Părintele se purta cu noi ca şi cu nişte copii ai săi adevăraţi; n-am întâlnit până atunci o aşa mare dragoste sinceră în afară de părinţii mei trupeşti.

Eram mereu în preajma Părintelui, dar aveam o piatră grea care apăsa pe sufletul meu. De multe ori Îi spuneam lui Dumnezeu să nu-l ia pe Părintele, ci să mor eu înaintea Părintelui (simţeam că n-am să rezist după trecerea la cele veşnice a Părintelui, fără prezenţa Părintelui Ioan în mănăstire). Dar spre surprinderea mea, Părintele mă lua cu sfinţia sa în latura dreaptă a bisericii de sus şi îmi spunea: „Vezi avionul cum urcă de lin şi de frumos!? aşa şi Părintele trebuie să plece primul ca să vă pregătească loc acolo în cer.”

De multe ori mă lua Părintele cu sfinţia sa, să vedem cum pleacă avionul spre destinaţie, şi-l urmăream cu privirea până nu se mai vedea (făcea aceasta Părintele ca să-mi aline durerea pe care o aveam în sufletul meu, ca să înţeleg cum stau lucrurile).

La multe gânduri şi frământări mi-a răspuns Părintele Ioan, îmi dădea răspuns la ceea ce mă frământa fără ca eu să-i spun despre frământările mele. Nu mi-am dat seama că este un harismatic, nici nu mi-am pus această întrebare (credeam în Părintele cu toată inima). Faptul că era cu noi era mereu o sărbătoare. Toate învăţăturile şi pildele ce ni le spunea, erau o cateheză cum îi plăcea Părintelui să spună, o pregătire pentru urcușul nostru duhovnicesc.

Vocea Părintelui Ioan vibra de lumină şi de dragoste. Părintele Ioan, de dincolo de latura mormântului, îi iubeşte şi ne iubeşte pe toţi şi se roagă pentru toţi şi-i e milă de toţi oamenii.

Şi acum închei folosind cuvintele unui sfânt părinte al Bisericii: „Dacă oamenii din lume ar cunoaşte toate acele mângâieri sufleteşti pe care le trăieşte monahul, atunci n-ar rămâne nimeni în lume, toţi ar intra în monahism; însă dacă oamenii din lume ar cunoaşte din timp aceste suferinţe şi chinuri care-l cuprind pe monah, atunci nici un trup, niciodată n-ar îndrăzni să primească monahismul. Nimeni dintre muritori n-ar îndrăzni să facă aceasta.” 

O dreptate adâncă, un mare adevăr.

(Mărturisire a Maicii Eleodora Zalomir, Alba Iulia, 15. 06.2012)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Sfaturi către tinerii

Cuvânt înflăcărat rostit de Părintele Ioan Iovan tinerilor din Cluj despre reeducarea din închisorile comuniste și îndemnul la păstrarea și mărturisirea credinței ortodoxe.

Gânduri ale părintelui

  • "S-a ajuns ispita să zică că nu-i bine să te spovedeşti des, să te împărtăşeşti! Aaaaaa! Va să zică la diavol poţi să mergi tot timpul."
  • "Unii au spus că suntem reacționari. Da, suntem reacționari până la moarte, împotriva diavolului și a ucenicilor săi. Alții ne-au spus că am fi un centru mistic în coasta Rusiei. De fapt, mănăstirea constituie un centru duhovnicesc așezat de Dumnezeu în coasta lui Antihrist..."

Ultimele comentarii

Maica Domnului

Icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din biserica Mănăstirii Recea, în fața căreia a slujit părintele Ioan de atâtea ori.