Legătura mea cu Părintele Ioan e mai veche. Auzisem din facultate, din anii 80 nişte lucruri despre dânsul care erau false, zvonistică securistă, care îl prezenta pe Părintele şi în mediul studenţesc teologic, că ţine la el Sfintele Taine, Sfinte Moaşte. După aceea ni s-au spulberat aceste neadevăruri, mai ales după ce l-am întâlnit pe Părintele prima data. Toate acele suspiciuni veneau împotriva lucrării de mântuire prin care Dumnezeu lucra prin Părintele Ioan.

Prima dată l-am întâlnit prin 1992, am fost la Recea, şi dânsul era acolo cu maica înconjurat de fier beton, moloz, pentru că erau în toiul construcţiilor. Eu eram în civil, dar Părintele şi-a da seama imediat că sunt preot, de parcă mă ştia dintotdeauna. Era foarte deschis, de parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă, întotdeauna l-am simţit aşa deschis.

Mi-a spus atunci un lucru interesant, ca şi cum ar fi vrut să spulbere contradicţiile despre dânsul. Vorbea despre episodul cu Preasfinţitul, pe atunci Antonie Plămădeală, care era vicar patriarhal, şi am înţeles că Părintele a făcut cerere să i se ridice caterisirea să poată sluji oficial. Mi-a zis că atunci când a mers la Înaltul Antonie, Preasfinţitul Antonie Ploeşteanul era atunci, vicar patriarhal, i-a zis: „Eşti mai fericit decât mine, ca episcop în jilţul de episcop, Sfinţia Ta, că ai rezistat până la capăt, n-ai făcut nici un compromis.” A ţinut să-mi spună acest lucru, dar eu am simţit că mi l-a spus să-mi spulbere mie neclarităţile. Şi desigur că după aceea m-am încredinţat epitrahilului Părintelui ca duhovnicie şi nu mi-a părut rău şi nici nu-mi pare rău pentru că în momentul în care Părintele rostea ferm „te iert şi te dezleg” simţeai cum trece iertarea în trup şi suflet. Era un sentiment extraordinar pe care l-am simţit şi îl mărturisesc.

După aceea am început să vin şi cu credincioşii, mai ales vinerea la maslu, veneam cu autocarele cu câte 20-50 de credincioşi, depinde cum puteau şi ei. Şi Părintele mă primea întotdeauna cu drag, şi mă lăsa să slujesc cu dânsul. Şi în timpul slujbei mai decolau avioane, că în apropiere e un aeroport şi Părintele pe toate le binecuvânta. N-am auzit să fie accident sau ceva rău atât timp cât Părintele le-a binecuvântat. Şi simţeam o încântare că credinţa nu-i ceva teoretic, e ceva practic, pentru toţi şi pentru toate, în toate condiţiile complete ale vieţii. Şi această încredere m-a îmbogăţit mult.

Înainte de predica de la Sfânta Liturghie le spunea oamenilor că Hristos este pe Sfânta Masă şi este mai adevărat decât suntem noi acum că stăm faţă către faţă, noi acum ne vedem, însă El e mai adevărat pentru că noi peste un timp nu ne mai vedem, nu mai suntem aşa, dar El este. Şi te cucerea cu această convingere şi certitudine, că într-adevăr Dumnezeu este acolo la Sfânta Liturghie. Ori lucrurile acestea, noi le ştiam teoretic să zic aşa, dar practic nu le mai văzusem.

Această conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu o transmitea tuturor celor aflaţi în biserică, inclusiv preoţilor slujitori. Sentimentul era că ne lua de mână pe toţi ca să ne arate taina care trebuie trăită şi fără de care noi nu putem să ajungem la Dumnezeu. În viaţa aceasta îl pregustăm pe Dumnezeu ca arvună pentru viaţa viitoare şi aceasta era certitudinea Părintelui.

În ceea ce priveşte împărtăşania, Părintele nu împărtăşea mecanic, i s-a spus Părintelui de către Presfinţitul Nicolae Popovici: „Să deschizi oamenilor cerul, să nu-l închizi” şi Părintele mergea cu această binecuvântare. Dânsul, prin aceasta, voia să ne conştientizeze de această responsabilitate maximă. Ţin minte că eram la o Liturghie şi era lume multă şi Părintele a zis că să spovedim amândoi. La mine a venit un credincios şi la Părintele restul, da eu nu m-am supărat, m-am chiar mirat şi aşa, şi i-am zis: „părinte pe dumneavoastră vă aşteaptă” şi a zis: „bine, eu o sa-i spovedesc şi tu îi împărtăşeşti.”

În prezenţa Părintelui nu te simţeai presat de ceva, în a-l trăi pe Hristos, dimpotrivă. Asta ne dădea mare încredere să ne împlinim îndatoririle şi să-i facem pe oameni, cu ajutorul harului Lui Dumnezeu, să conştientizeze prezenţa Lui Dumnezeu în Sfintele Taine.

Ţin minte că odată când eram la Alba Iulia, l-am rugat pe Părintele dacă poate să mă ducă şi pe mine până la Iernut. Pe drum ajungem la Aiud şi la un moment dat am trecut şi pe lângă puşcărie şi Părintele mi-a zis: „zi Aiud „ şi eu am zis: „Aiud”. Părintele mi-a zis „zi mai des, Aiud, Aiud, Aiud” şi din Aiud a devenit Iuda... era cu tâlc, adică trădarea care a fost pentru atâţia sărmani care au pătimit acolo.

De asemenea în legătură cu perioada în care a fost la puşcărie, noi nu ne putem imagina prin câte chinuri a trecut acolo, se ruga intens la Maica Domnului, aşa sfâşietor, şi după ce Maica Domnului rezolva problemele şi Părintele simţea asta, avea o bucurie de copil în sufletul său. Chiar zicea la un moment dat că „de Mântuitorul mă tem, cu sfiala pe care trebuie să o avem, dar la Maica Domnului mă duc ca la mama”. Era această încredere peste ce putem noi spera ca oameni, şi aceasta mi-a dat mult curaj pentru că era o trăire atât de sfântă. Dovadă şi faptul că datorită lucrării dânsului, care era cu binecuvântarea Preasfinţitului Nicolae, la Vladimireşti, o grămadă de oameni care au fost acolo şi n-au uitat de dânsul şi au ţinut dreptarul ortodoxiei şi al Sfintelor Taine la cea mai înaltă trăire, au venit şi după aceea şi Părintele se bucura nespus că oamenii aceia care au trecut prin atâtea încercări, au rezistat cu Sfintele Taine, cu Sfânta Liturghie şi Împărtăşanie.

Îmi amintesc de o minune pe care ne-a arătat-o dânsul. La un moment dat, Părintele a fost chemat la reanimare şi a răspuns solicitării. Nu ai ce să-i faci celui de la reanimare pentru că nu este conştient şi pentru că nu-l putea împărtăşi deoarece era intubat, Părintele doar a atins Sfintele de buzele lui şi omul până dimineaţa s-a făcut sănătos. Apoi a venit la mănăstire şi Părintele zicea „uitaţi-l, vedeţi-l, nu eu, ci harul Sfintelor Taine a făcut acestea”. Deci avea încrederea pe care trebuie să o avem şi noi, că Sfintele Taine nu sunt magie, şi dacă nu Îl trăim pe Hristos în Sfânta Liturghie, sau mă rog, legat de Sfânta Liturghie unde sunt trăite toate Sfintele Taine, atunci unde să-L trăim?

Sunt multe mărturii ale credincioşilor, prin care vedem cum Dumnezeu, prin lucrarea Părintelui Ioan le-a rânduit viaţa, şi este pentru noi toţi un exemplu de urmat şi de practicat şi acest lucru îl simţim şi noi când mergem la mormântul Părintelui, nu la cineva care a trecut din aceasta viaţă, a trecut din această lume, ci ca la cineva care încă este cu noi şi ne ajută.

Părintele nu voia ca credincioşii să facă diferenţa între un preot şi un călugăr la Sfânta Liturghie, zicea că e acelaşi har la toţi. Şi de aceea zicea: "puteţi să veniţi la mănăstire, dar preoţii voştri vă cunosc mai bine, la noi veniţi să vă folosiţi de rugăciune, dar ei vă cunosc, mergeţi acolo. Fiţi convinşi că aceiaşi iertare pe care o dau eu aici, o dă şi preotul paroh". Şi îndemnul în permanenţă: „spovedanie şi împărtăşanie deasă, unde nu poate omul, lucrează harul”.

Una din întâmplările pe care mi le aduc aminte este legată de o problemă cu un cuplu. Erau căsătoriţi, soţul trăda prin minciună, în sensul că erau amândoi studenţi, dar băiatul repeta primul an şi nu-i spusese soţiei sale, care îi dăduse bani pentru licenţă şi astfel a minţit-o mulţi ani şi a trăit practic în minciună. Am fost la Părintele cu un alt părinte, cu maica stareţă, cu părinţii şi noi încercam să aplanăm conflictul, spunând că taina căsătoriei este insolubilă, iar Părintele a zis să-l lase; şi a ascultat fata de sfatul Părintelui şi i-a fost mai bine după aceea.

Noi în biserică mărturisim că în Părintele lucrează duhul Lui Dumnezeu şi harul Său, şi credincioşii vin cu încredere şi se vindecă. Vedem şi noi atâtea minuni, avem cazuri în care sunt epileptici şi prin spovedania şi împărtăşania deasă, crizele de epilepsie se aplanează şi sunt tot mai rare.

(Mărturie înregistrată audio a Părintelui Călin Budai, Catedrala Mica, Târgu Mureş, 25.10.2011)